737 poze   199925 vizite
Albume
000-CONTACT001-CRISTI MARKETING002-FAMILIA MEA003 - FERMA - CRISTI GH   A-Ferma inzapezita004 -GRADINA FLORI005-POMICULTURA006-LEGUMICULTURA015-Motanul OSCAR020-BOXE PORUMBEI021-Crescatori de porumbei rasa VOLTATI INDIENI   VOLTATI INDIENI022-VOLTATI INDIENI DIVERSE CULORI023- VOLTATI IN VOLIERA024-VOLTATI INDIENI025-VOLTATI INDIENI DE VANZARE040-VOLTATI - Descriere041-Porumbei SFARCOLATI DE PLOIESTI050-GHIDUL crescatorului de porumbei051-NUTRIENTI in hrana porumbeilor052-Calendar columbofil053-Retete de hrana si tratamente porumbei054-ALIMENTATIA PORUMBEILOR055- Seminte germinate056-INTRETINERE porumbei057-BOLILE PORUMBEILOR SI TRATAREA LOR058-INELELE PORUMBEILOR059-AMENAJAREA UNEI VOLIERE060-RASE DE PASARI DE CURTE061-BRAHMA HERMINAT DESCHIS   1-BRAHMA HERMINAT DESCHIS062-BRAHMA POTARNICHIU065-COCHINCHINA URIAS ALB066-COCHINCHINA URIAS GALBEN068-WIANDOTTE ARGINTIU070-Pasari rasa KABIR071-PUISORI 2011072-BIBILICI073-GASTE EMDEN080-Stimularea ouatului si obtinerea clostilor081-CUM se pune clocitoarea cu oua de gaina082-PRODUCTIA DE OUA083-OUALE capodopera a naturii101-LEACURI SI RETETE NATURISTE102-APA VIE103-ARGILA ALGO DE ALBA IULIA104-DESPRE INFRUNTAREA BOLILOR105-DIVERSE-Tuica - medicament sau otrava106-PATRUNJELUL SI PAPADIA107-Usturoiul reteta detoxifiere108-CEAPA UN MIRACOL109-RUBARBA110-SECRETELE CASEI POPORULUI111-CODUL BIBLIEI112-SARE zahar si grasimi113-Remedii naturiste   Remedii naturiste partea a-II-a114- Sanatate la ceaun Mamaliga115-NASA-Schimbarile care se asteapta in 2012116-CASTRAVETELE117-STAFIDELE -INAMICUL COLESTEROLULUI118-COJILE DE FRUCTE SI LEGUME119 - CATINA MIRACULOSUL GINSENG ROMANESC120-HOFIGAL -Interviu cu D-ul ing-STEFAN MANEA121-BORSUL DE CASA122-SANATATEA - SFATURI IMPORTANTE DE RETINUT150-CARTI-RECOMANDATE- PTR- CITIT160-VA RECOMAND200-Targ Prejmer AUGUST 2010201-Expozitie Brasov 2011300-VANZARI SI CUMPARARI   GAINI   PORUMBEI310-CRESCATORI DE VOLTATI INDIENI SI GAINI RASA BRAHMA - PE JUDETE   01-ALBA   02-ARAD   03-ARGES   04-BACAU   05-BIHOR   06-BISTRITA-NASAUD   07-BOTOSANI   08-BRASOV   09-BRAILA   10-BUZAU   11-CALARASI   12-CARAS-SEVERIN   13-CLUJ   14-CONSTANTA   15-COVASNA   16-DAMBOVITA   17-DOLJ   18-GALATI   19-GIURGIU   20-GORJ   21-HARGHITA   22-HUNEDOARA   23-IALOMITA   24-IASI   25-ILFOV   26-MARAMURES   27-MEHEDINTI   28-MURES   29-NEAMT   30-OLT   31-PRAHOVA   32-SATU-MARE   33-SALAJ   34-SIBIU   35-SUCEAVA   36-TELEORMAN   37-TIMIS   38-TULCEA   39-VASLUI   40-VALCEA   41-VRANCEA   42-BUCURESTI

membru din 22 aprilie 2010

104-DESPRE INFRUNTAREA BOLILOR

„Dacă te molipseşti de vreo boală, nu te deznădăjdui şi nu te împuţina cu du¬hul; ci mulţumeşte-I lui Dumnezeu, că El Se îngrijeşte ca prin această boală să-ţi facă un bine.”
Avva Isaia Pustnicul

DANION VASILE – născut la 15 august 1974 în Bucureşti. Absolvent al Liceului de Informatică (1993) şi al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Universitatea Bucureşti (1997). Master în Sectologie (1998). Desfăşoară o intensă activitate apolo¬ge¬tică: articole, cărţi, conferinţe şi emisiuni radiofonice.

SCRIERI:
Dărâmarea idolilor. Apostazia New Age (Editura Credinţa noastră, 2001)
Despre înfruntarea necazurilor (Editura Sophia, 2002)
Cum să ne creştem copiii (Editura Sophia, 2002)
Taina iubirii (Editura Bunavestire, 2002)
Jurnalul convertirii. De la zeiţa morţii la Împăratul Vieţii (Editura Bunavestire, 2002),
Bucuria Crăciunului (Editura Sfântul Nectarie, 2002)
Despre sfinţenia preoţilor de mir (Editura Bunavestire, 2003)
S.O.S. – Despre horoscop, cutremure şi ghicirea viitorului (Edi¬tura Bunavestire, 2003)
Cartea nunţii (Editura Nemira, 2003)
Ne vorbesc părinţi athoniţi (Editura Bunavestire, 2003)
S.O.S. – Despre reîncarnare şi invazia extraterestră (Edi¬tu¬ra Bunvestire, 2003),
Mângâiere pentru bolnavi (Editura Bunavestire, 2004).

Pentru corespondenţă:
danionvasile@yahoo.com
www.danionvasile.ro

DANION VASILE

Despre
înfruntarea
bolii
Scrisoare catre omul bolnav



Tipărită cu binecuvântarea
Prea Sfinţitului Părinte GALACTION,
Episcopul Alexandriei ¬şi Teleormanului

Bucureşti, 2004
Redactor: Elena Marinescu

Coperta:

© Editura Sophia, pentru prezenta ediţie

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
VASILE, DANION
Despre înfruntarea bolii / Danion Vasile. – Bucureşti:
Editura Sophia, 2004.
208 p.; 20 cm. - (Carte de început).
ISBN 973-8207-38-X

243

În loc de introducere…
Iubitul meu frate în Hristos, au trecut câţiva ani de când îmi doresc să îţi scriu. Şi iată că o fac acum.
Îmi este foarte greu să îţi scriu despre înfrun¬ta¬rea bolii. Pentru simplul motiv că eu însumi am picat de multe ori acest examen, nefiind în stare să duc această cruce aşa cum trebuie. Şi totuşi tocmai de aceea îţi scriu. Dacă aş fi scris ca un învingător, poate că eroismul meu te-ar fi stingherit.
Am stat multă vreme să mă gândesc dacă totuşi are rost să îţi scriu, fiind unul care nu a reuşit să se în¬veţe pe sine însuşi ceea ce vrea să îl înveţe pe altul.
Am stat zile întregi, m-am frământat, am citit una-alta, tot şovăind să fac ceva la care am alergie: să îi învăţ pe alţii ceea ce eu însumi nu fac. Soţia mea se supăra văzând că nu fac nimic. Din afară aşa pare, că pierd timpul. Frământările nu se văd, nu pot fi fotografiate. Şi totuşi m-am hotărât să îţi scriu, gândindu-mă că poate poticnirile mele te vor ajuta să treci mai uşor peste poticnirile tale.
Despre înfruntarea bolii ar putea scrie – şi au scris – părinţii duhovniceşti. Mă văd pus într-o si¬tua¬ţie delicată. Eu nu am de spus nimic mai mult de¬cât au spus ei, şi oricum vorbele mele nu au pu¬terea cuvintelor lor. Şi totuşi îţi scriu.
Crede-mă că e foarte greu să scrii despre boală. Mă gândesc că peste câteva luni sau câţiva ani voi fi şi eu bolnav. Şi cât de stupid ar fi să îmi aducă cineva cartea mea, iar eu, uitându-mă peste ea, să constat că e apă de ploaie.
Ce e foarte greu pentru mine este să îţi scriu ne¬şti¬ind cine eşti, de ce eşti bolnav, cât de gravă este boala de care suferi. Nu există o reţetă universală pentru toate bolile, şi tot aşa nu există un sfat uni¬versal care să îi mângâie pe toţi bolnavii. Oamenii au nevoie de sfaturi în care să regăsească răspunsul la întrebările lor, nu de sfaturi generale care nu îi ating.
Bolile sunt foarte diferite, şi bolnavii au stări foar¬te diferite. Nu seamănă un paralizat cu un bol¬nav de pneumonie. Totuşi, trebuie să existe sfaturi mai generale, care să îi ajute pe toţi şi pe fiecare în parte.
Dacă aş fi fost bolnav vreme de câţiva ani, sau dacă aş fi fost doctor, poate că mi-ar fi fost uşor să scriu. Dar aşa, fiind outsider, fiind unul despre care se poate spune că se bagă unde nu-i fierbe oala, de ce totuşi nu stau în banca mea?
Din două motive: pentru că fiind pe patul de spi¬tal am avut o nevoie foarte mare de afecţiune, de un cuvânt care să îmi aline durerea, şi nu l-am găsit. Şi pentru că îmi doresc de mulţi ani să ajut cât de puţin bolnavii (în copilărie îmi doream să mă fac doctor, dar am renunţat la această carieră pentru că nu suportam să văd sânge).
Nu îmi trece prin cap ideea absurdă să fac o car¬te talisman, la a cărei lectură să i se aline du¬re¬rea celui bolnav.
Dar cred că există unii oameni cărora le poate fi înlesnit accesul la învăţătura patristică despre mo¬dul în care poate fi înfruntată boala. Este adevărat că o asemenea tentativă de adaptare a textelor pe limbajul omului contemporan este riscantă. Dar, nădăjduind în mila lui Dumnezeu şi în binecuvântarea părintelui meu duhovnic, voi încerca să fac tot ce îmi stă în putinţă pentru a reuşi să pun îna¬intea cititorilor învăţătura plină de putere a Sfin¬ţilor Părinţi.
Vreau să fiu alături de tine în suferinţele tale. Şi ce îţi pot spune? Îţi pot alunga durerea, îţi pot mic¬şo¬ra suferinţele? Nu, în nici un caz. Tot ce pot să îţi scriu este că mă gândesc la tine. Poate că asta nu înseamnă nimic pentru tine. Atunci nu are rost să citeşti această introducere, ci e mai bine să treci di¬rect la scrisorile pe care le va conţine această carte. Am de gând să îţi scriu, despre răbdarea bolilor con¬siderate incurabile, examenul pe care îl presu¬pu¬ne cercetarea conştiinţei la vreme de boală de¬spre canonul de rugăciune al bolnavului, …. Cred că vor fi şi teme care te interesează: uită-te la cu¬prins şi vezi ce anume ţi-ar trezi interesul…
Este foarte ciudat să vrei să scrii o carte şi să nu ştii ce anume vei scrie, să ştii doar că vrei să îi ajuţi pe bolnavi. M-a întrebat cineva : „Şi despre ce vei scrie?”
„Nu ştiu, încă nu îmi e clar. Singurul lucru care îmi este clar e că vreau să îi ajut pe cei care se află într-o situaţie în care m-am aflat şi eu, şi atunci îmi doream tare mult să ştiu că există cineva pe lumea asta care se gândeşte la mine.”
„Vai, dar nu este normal. Trebuie să scrii o carte bine pusă la punct.”
Eu voi scrie totuşi nu pentru că ştiu anumite lu¬cruri, ci pentru că în inima mea există iubire pentru bolnavi, pentru oamenii care suferă.
„Ce faci, te lauzi?”
O poţi lua ca laudă dacă vrei. Mă laud că îi iu¬besc pe cei aflaţi în suferinţă ca să îţi dai seama cât de nefirească este lipsa dragostei, lipsă care se în¬tin¬de ca o ceaţă a morţii, şi cât de firesc este ca între fiii aceluiaşi Părinte Ceresc să existe iubire.
Cum poţi iubi un străin? Înţelegând că de fapt nimeni nu îţi este străin…
Când ţineam predici, mă adresam credincioşilor cu cuvântul iubiţilor, şi simţeam că Dumnezeu îmi dă puterea să îi iubesc. Când am tipărit câteva pre¬dici, editorul mi-a spus: „Nu ţi se pare că foloseşti prea des cuvântul iubiţilor?
„Din moment ce e vorba de predici, nu văd de ce l-aş folosi mai rar atunci când predica este tipărită decât atunci când este rostită.”
„Oricum, una este să vorbeşti unor oameni pe care îi ai în faţă, şi altceva este să scrii unor străini. Nu?”
„Şi da, şi nu. În scrierile sale, Sfântul Efrem se adre¬sa cititorului şi cu iubitule… Şi nu e singurul care face asta. Când scriem pentru a încerca să ne aju-tăm aproapele, atunci Dumnezeu ne pune în ini¬mă puterea de a-l iubi.”
Deja mi se pare că te-am sufocat prin declaraţiile de dragoste. Risc să le banalizez. Aşa că îţi voi arăta un semn de prietenie. Prietenia se arată şi în faptul că prietenii îşi deschid sufletul unul în faţa altuia. Voi încerca să îmi deschid şi eu sufletul faţă de tine, povestindu-ţi pe scurt istoria cărţii pe care o ţii în mână.
Acum un an şi ceva, când soţia mea, Claudia, a născut a doua oară, vechea mea dorinţă de a scrie despre boală s-a transformat într-o hotărâre foarte puternică. Îţi voi explica de ce.
Dacă la prima naştere Claudia a născut foarte uşor – după ce ne-am rugat amândoi Sfântului Nectarie din Eghina, marele făcător de minuni – ne aşteptam ca şi a doua naştere să fie uşoară. Prima oară doctorului nu i-a venit să creadă că soţia e la pri¬ma naştere. A doua oară însă…
Ne rugaserăm iarăşi la Sfântul Nectarie, care fu¬sese ales ca ocrotitor al pruncului (fac o curbă în timp: fetiţa a fost botezată Nectaria, chiar de praz¬ni¬cul sfântului – pe 9 noiembrie – la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti, unde se află o părticică din moaştele sfântului).
Eram siguri că naşterea va decurge uşor. Dar, şi încerc să nu judec pe nimeni când scriu, nu a fost aşa. Nu voi da nici un nume, nici măcar al spitalului – cred că se putea întâmpla aşa ceva şi în altă ma¬ternitate. Înainte de a descrie episodul, voi pre¬ci¬za că încercarea prin care am trecut nu s-a datorat (aşa cum mi-a sugerat cineva) refuzului Sfântului Nectarie de a ne veni în ajutor. A fost poate răsplata puţinătăţii credinţei noastre, sau răsplata păca¬te¬lor noastre.
Întrucât prima naştere decursese foarte uşor, şi eu şi soţia mea eram foarte liniştiţi. Când am ajuns la ma¬ternitate, doctorul de gardă, un tânăr rezident, a amâ¬nat să îl cheme pe doctorul cu care ar fi tre¬bu¬it să nască soţia mea, ca nu cumva acesta să aştepte prea mult. Nici măcar nu a trimis-o la sala de naş¬teri. Şi, stând la parterul spitalului, ea a simţit că se de¬clanşează naşterea. A fost şocant şi pentru ea şi pen¬tru mine. Nu aveau pregătit nici măcar scaunul cu care trebuia să o urce la etaj. O duceam ţinând-o de braţ, şi credeam că nu mai ajunge în sala de naşteri.
A ajuns în sală. Eu stăteam cam la câţiva metri de camera în care se afla ea, şi auzeam clar cum doctorul de gardă şi asistenta îi spuneau să nu nas¬că, să aştepte să vină medicul ei – de parcă lucrul acesta putea să fie controlat.
Pentru câteva clipe am crezut că îmi pierd min¬ţi¬le. Copilul s-a născut cu bine, dar şocul prin care a trecut soţia mea a fost serios. Iar stresul meu, nepu¬tin¬ţa mea de a o ajuta, sunt nişte amintiri foarte urâte.
Acum îmi e uşor să scriu despre asta. Nectaria e mare, iar soţia mea s-a refăcut după trauma respectivă. Dar, în ceasul acela, îmi treceau prin minte tot felul de gânduri negre: „Dacă o să facă un şoc psihic şi nu o să îşi revină? Dacă pierde laptele? Ce o să fie cu fetiţa, dacă nu o va hrăni la sân? Dacă, dacă, dacă…”
Ar fi trebuit să mă rog, şi m-aş fi liniştit. Dar şo¬cul venise pe nepregătite. Aşa cum vin toate şocurile.
(Ulterior am aflat de ce s-a purtat aşa: îi era tea¬mă că dacă soţia mea va naşte cu el, şi îi vom da lui atenţia care se dă în asemenea cazuri, s-ar fi su¬pă¬rat doctorul cu care ar fi trebuit să nască soţia mea. Şi îi putea face neplăceri. Ştiu că rezidentul s-a spe¬ri¬at degeaba: doctorul cu pricina e un om cum pu¬ţini mai sunt în ziua de azi. Nu s-ar fi supărat deloc, ba chiar s-ar fi bucurat dacă rezidentul s-ar fi străduit să o ajute. Şi nici nu era nevoie de cine ştie ce ajutor, măcar dacă ar fi lăsat-o să nască fără să se răstească la ea şi fără să tragă de timp ca un arbitru care a luat mită... Oricum, acum nu mai are rost să dez¬grop morţii.)
Ei bine, văzând cât de tare a marcat-o pe Claudia comportamentul rezidentului, în inima mea a sporit dorinţa de a scrie o carte despre înfruntarea bolii. Mi-am dat seama că bolnavii se întâlnesc cu o sumedenie de surprize neplăcute care le amărăsc via¬ţa. Mi-am dat seama că, dacă vrea să reziste în lup¬ta cu boala, bolnavul trebuie să fie înarmat cât mai bine.
Practic, de la naşterea Nectariei mi-am dorit foar¬te puternic să scriu cartea de faţă.
Ştiu că sfaturile mele, subiective, nu sunt de foar¬te mare folos. De aceea voi încerca să prezint în¬vă¬ţătura Sfinţilor Părinţi şi a duhovnicilor con¬tem¬porani despre înfruntarea bolii. Nu îmi va apar¬ţine decât modul de prezentare, voi încerca să fiu cel mult un translator care să prezinte o învăţătură ce nu îi aparţine.
Este adevărat că orgoliul de autor al celui care scrie o astfel de carte are de suferit (ceea ce nu e rău). Dar, decât să scriu o carte originală, lipsită de mireasma pe care o au citatele din scrierile sfinţilor, o carte spectaculoasă dar nefolositoare, am preferat să întocmesc o carte lipsită de originalitate, dar – nă-dăj¬duiesc eu – nu lipsită de mireasmă duhovnicească.
Danion Vasile


P.S. Îmi era puţin ruşine să scriu că în inima mea există dragoste pentru bolnavi. Am avut curajul de a-ţi scrie a doua parte a acestei neconformiste in¬tro-duceri târziu în noapte, după ce s-au culcat co¬piii şi după ce, la rugăciune, sufletul meu s-a simţit iarăşi plin de dragoste pentru bolnavi. Şi dragostea a biruit jena şi reţinerea mea de a mărturisi că simt această dragoste.
Ştiu că există cititori care caută nod în papură, şi nu aş fi vrut să le dau ocazia să mă înţeleagă greşit. Dar eu nu scriu pentru astfel de cititori. Am primit o scrisoare de la o creştină din Suceava:
„Danion, mai întâi vreau să-ţi mulţumesc pentru că te rogi pentru mine şi pentru că eşti alături de mine. Cum să nu-ţi scriu pentru aşa o carte de fru¬moa¬să? A sosit în clipa când eu aveam nevoie cel mai mult de ea. Era într-o vineri, mergeam la Sfân¬tul Maslu la biserica Sfântul Ioan cel Nou de la Su¬cea¬va cu fetiţa mea. După ce s-a terminat (slujba), când am ieşit, arunc ochii acolo unde erau cărţi de ru¬găciuni pe masă, şi mi-au căzut ochii pe cartea aceasta – Despre înfruntarea necazurilor – Scri¬soare către cel care suferă. Erau doar două cărţi, una o răsfoia o doamnă, iar pe cealaltă am luat-o eu. Nu m-am uitat să văd ce mai scrie, am plecat repede să o plătesc, m-am bucurat că am avut bani să o cumpăr şi am plecat.
M-am gândit că, dacă Dumnezeu mi-a scos în cale această carte, ştiu că nu sunt singură. Îţi scriu sincer că am plâns când am citit şi recitit scrisoarea ta…”.
La început, credeam că îmi scrie un cunoscut. Dar când mi-am dat seama că scrisoarea vine de la o persoană pe care nu o cunosc, inima mea s-a um¬plut de bucurie. Faptul că există oameni care pri¬mesc cu dragoste cuvintele mele mi-a dat încredere să merg mai departe pe calea scrisului. Apropo, faptul că scrisoarea respectivă – deşi era ultima par¬te a volumului respectiv – a fost citită de unii oa-meni ca prim text al cărţii, şi impresiile care mi-au fost comunicate prin viu grai sau prin scris au în¬trecut aşteptările mele, mă face să am emoţii: dacă nu voi reuşi să scriu o scrisoare la fel de fru¬moa¬să către omul bolnav?
Nu ştiu cum va fi. Dar voi încerca să îmi transform dragostea în cuvinte şi râvna de a-i ajuta pe bolnavi în propoziţii, şi nădăjduiesc să iasă ceva bun. Eu am o idee fixă: dacă cineva consideră că ceea ce scriu eu nu e folositor, să scrie ceva mai bun. Ar face-o nu numai spre sincera mea bucurie, ci şi spre folosul celorlalţi. M-aş mulţumi să ştiu măcar că lipsa mea de pricepere l-a putut convinge pe altul că e nevoie de o mărturie mai puternică, mai folositoare. Ceea ce, la drept vorbind, ar în¬sem¬na că nu m-am zbătut fără rost. Nu?...


Scrisoare către omul bolnav
Fratele meu (sora mea) în Hristos, tu stai şi su¬feri, în timp ce eu scriu, gândindu-mă la suferinţa ta. Am oare dreptul să îţi scriu? Are oare dreptul cineva din spatele frontului să îi scrie unui soldat din linia întâi? M-am gândit foarte mult la cei apăsaţi de boală. Scriindu-ţi, chiar fără să ştiu cine eşti şi de ce boală suferi, mă gândesc cum aş putea să te ajut. E foarte mult timp de când mă gândesc să îţi scriu, şi totuşi până de curând nu am avut curajul să o fac acum. Pur şi simplu mă simţeam neputincios. Nici acum nu mă simt capabil să mângâi su¬fle¬tul tău apăsat de durere. Şi totuşi, nu scriu numai ca să îmi descarc sufletul. Simt povara faptului că sunt oameni care suferă şi pentru care eu nu fac nimic.
Înainte de toate îţi scriu că îmi doresc din toată inima să duci cum trebuie această cruce pe care ţi-a dat-o Dumnezeu. O mie de scrisori dacă aş scrie că¬tre bolnavi, în fiecare dintre ele aş încerca să le re¬pet aceasta: că trebuie să aibă grijă cum îşi poartă crucea…
Durerea nu lasă loc refrenelor. Îmi dau seama foarte bine că o scrisoare primită de la un străin te poate supăra: „De ce îmi scrie omul acela, dacă nu e în locul meu, dacă nu mă înţelege?”
Îţi scriu tocmai pentru că am fost şi eu în¬ge¬nun¬cheat de durerile bolii, tocmai pentru că îmi dau sea¬ma că şansele de a te ajuta prin rândurile mele sunt minime. Tocmai de aceea îţi scriu. M-am rugat şi mă rog să mă lumineze Dumnezeu să îţi scriu cu folos. Acum, când scriu, nu ştiu dacă această scri¬soare va ajunge la tine. Am mai încercat să îţi scriu de câteva ori, dar nu am reuşit să o fac aşa cum mi-aş fi dorit, aşa că am şters totul. Să mă ierţi da¬că, citind această scurtă scrisoare, ţi se va părea plic¬ticoasă. Crede-mă că este un semn de dragoste…
După lungi frământări – asemănătoare rezolvării unei probleme de matematică – am ajuns la con¬clu¬zia că cel mai bine ar fi să îţi redau o întâmplare care mi-a plăcut în mod deosebit. Citirea ei nu îţi va uşu¬ra durerile, dar poate că te va ajuta să le înfrunţi altfel:
„Odată, un bolnav şi-a pierdut răbdarea şi striga că¬tre Domnul, cerând să-l slobozească de durerile cele înfricoşătoare. I-a apărut atunci un înger care i-a spus:
– Prea Bunul Dumnezeu a auzit rugăciunea ta şi va face după cererea ta, însă cu condiţia ca în loc de un an de viaţă cu chinuri pe pământ, prin care orice om se curăţă de păcat ca aurul în foc, să primeşti să pe¬treci trei ore în iad. Deoarece sufletul tău are ne¬voie de curăţire prin încercarea bolii, va trebui să su¬feri boala încă un an. Dar asta ţi se pare greu. Gândeşte-te însă ce înseamnă iad, unde merg toţi păcătoşii! De aceea încearcă, dacă vrei, să rabzi nu¬mai trei ore şi apoi te vei mântui cu rugăciunile Sfintei Biserici.
Bolnavul s-a gândit: «Un an de chinuri pe pă¬mânt e foarte lung. Mai bine să fac răbdare trei cea¬suri, decât un an».
– Sunt de acord cu trei ceasuri în iad, a spus el îngerului.
Atunci îngerul a luat uşor sufletul bolnavului în mâinile sale, l-a lăsat în iad şi s-a depărtat spunând:
– Mă voi întoarce după trei ceasuri.
Întunericul veşnic ce stăpânea acolo, strâmto¬rarea, glasurile celor ce se chinuiau şi ajungeau la ure¬chile lui şi înfăţişarea sălbatică, toate acestea au pricinuit nefericitului o frică şi o durere înfrico¬şă¬toa¬re. Peste tot vedea şi auzea chinuri. Nicăieri vreun glas de bucurie în abisul nesfârşit al iadului. Se vedeau în întuneric numai ochii înflăcăraţi ai dia¬volilor, gata să-l sfâşie.
Sărmanul a început să tremure şi să strige, dar la glasurile şi strigătele sale îi răspundea numai abi¬sul. I s-a părut că au trecut secole întregi, şi din cli¬pă în clipă aştepta să vină îngerul, dar acela nu mai venea.
În cele din urmă, deznădăjduit că nu va vedea ni¬ci¬odată raiul, a început să geamă şi să plângă, dar ni¬mă¬nui nu-i păsa de el. În iad, păcătoşii se gân¬desc nu-mai la ei înşişi, şi diavolii se bucură de chinurile lor.
Dar iată că strălucirea dulce a îngerului se văzu în abis. Cu zâmbetul său paradisiac, îngerul a stat dea¬supra celui chinuit şi l-a întrebat:
– Cum eşti, omule?
– N-am crezut că şi la îngeri poate exista min¬ciu¬na!, a şoptit cel chinuit cu o voce stinsă.
– Ce înseamnă asta?, a întrebat îngerul.
– Cum ce înseamnă?, a continuat ticăloşitul om. Mi-ai făgăduit să mă iei de aici după trei ceasuri, dar de atunci mi se pare că au trecut ani, veacuri în¬tregi de chinuri nesuferite.
– Binecuvântatule, ce ani, ce veacuri?, a spus cu uimire îngerul. A trecut numai un ceas de când am plecat şi trebuie să mai rămâi aici încă două.
– Cum? Două ceasuri? Oh! Nu pot suferi, n-am putere! Dacă e cu putinţă şi dacă e voia lui Dum¬ne¬zeu, te rog, ia-mă de aici. Mai bine să sufăr pe pământ ani întregi, până la ziua Judecăţii, numai scoa¬te-mă din iad. Ai milă de mine!, striga gemând cel chinuit, ridicându-şi mâinile spre înger.
– Bine, a răspuns îngerul. Bunul Dumnezeu, ca un Părinte iubitor de oameni, te va milui.
La aceste cuvinte, omul îşi deschise ochii şi văzu că se află în patul său de boală, ca şi mai înainte” [12; 35-39]1.
Poate că ai mai citit sau ai auzit deja această în¬tâm¬plare. Sau poate că o afli abia acum. Mi s-a pă¬rut foarte potrivită pentru situaţia în care te afli.
Nu ştiu ce aş fi ales eu în locul acelui bolnav, dar cred că m-aş fi simţit atras să fac aceeaşi alegere. Trei ceasuri în iad… Oare ce ar fi aşa groaznic, în¬cât să atârne mai greu decât un an de suferinţă?
Dar lucrurile stau altfel decât le vedem noi.
Ştiu că acum, covârşit de suferinţe, te întrebi de ce oare Dumnezeu nu ţi-a dat o altă cruce, care să nu te covârşească? De ce Dumnezeu nu a ales o altă cale pentru mântuirea ta?
Răspunsul la această întrebare nu este greu de dat: Dumnezeu a ştiut care este calea cea mai po¬tri¬vită pentru ca tu să te mântuieşti.
„Dar de ce alţii, care au făcut păcate mai mari, nu au o cruce la fel de grea?…”
Am auzit această întrebare de la mai mulţi bol¬navi. „De ce Dumnezeu nu îmi dă chinuri mai uşoa¬re? Nu vede că pe acestea nu le pot răbda?”
„Nu pot să nu cârtesc… Dumnezeu îmi dă încercări mai grele decât pot să suport…”
Dumnezeu nu este un sadic care are câteva tone de suferinţă pe care le aruncă la întâmplare pe pământ. Dumnezeu nu greşeşte. El ştie întotdeauna ce ne este cu adevărat de folos. Dumnezeu îngăduie ca omul să sufere tocmai pentru ca prin această su¬ferinţă sufletul lui să se curăţească. Şi dacă unii au dureri foarte mari, nu înseamnă că Dumnezeu este nedrept cu ei, ci înseamnă că tocmai acele dureri sunt leacurile potrivite pentru sufletele lor.
Omul se gândeşte: „dar dacă alţii, care au făcut păcate mai mari, nu au parte de aceleaşi dureri, nu înseamnă că Dumnezeu ar fi putut să mă cruţe?” Pro¬blema ar trebui pusă altfel. Este adevărat că mulţi oameni răi au avut parte de o viaţă pământească plină de toate desfătările, şi chiar au avut o sănătate de invidiat. Ştim noi însă dacă ei s-au mân¬tuit? Nu ştim. Păcătoşii care au murit fără să se po-că¬iască au ajuns în iad. Nu este problema noastră să ju¬decăm dacă Dumnezeu este mai îngăduitor cu alţii decât cu noi.
Avem libertatea de a păcătui, avem libertatea de a-L judeca pe Dumnezeu. Dar la ce ne ajută o astfel de libertate? Sfântul Apostol Petru ne îndeamnă: Trăiţi ca oamenii liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu (I Petru 2, 15). Este trist faptul că mulţi oameni îşi folosesc libertatea în mod greşit. De fapt, tocmai aceasta a fost pricina căderii – că omul a vrut să îşi folosească libertatea călcând voia lui Dumnezeu.
Cu ce rămânem dacă Îl judecăm pe Dumnezeu? Schimbăm cumva soarta noastră în bine? Ni se îm¬pu¬ţinează durerile? Dimpotrivă. Şi atunci? Dacă vrem să ne mântuim, atunci nu Îl judecăm pe Dumnezeu.
Şi totuşi, uneori oamenii se lasă covârşiţi de du¬re¬re… Îl judecă pe Dumnezeu, se lasă biruiţi de dez¬nădejde. Am căzut şi eu în acest păcat. Şi nu nu¬mai o dată. Cu trecerea timpului, însă, am înţeles că prin aceste căderi nu îmi uşuram cu nimic suferin¬ţa, ba chiar mi-o agravam. Încercam să mă lupt cu Dumnezeu, şi lupta mea era dovada puţinătăţii credinţei mele. Înţelegându-mi greşeala, am căutat să nu mă mai lupt cu Dumnezeu, ci să mă lupt nu¬mai cu ispita deznădejdii. Lupta nu e uşoară, dar da¬că e pornită la timp şansele de victorie sunt mai mari.
La început omul primeşte un gând de deznădej¬de, apoi începe să cârtească şi, dacă nu are grijă, în scurt timp inima sa este biruită de deznădejde. Îţi voi reda câteva rânduri scrise de Sfântul Teofan Ză¬vo¬râtul ca să îţi fie de folos dacă sau mai bine zis când vei fi ispitit de deznădejde:
„Sănătatea dumneavoastră s-a şubrezit. Sănă¬ta¬tea şubrezită poate să şubrezească şi mântuirea atunci când din gura bolnavului se aud cuvinte de cârtire şi strigăte de nemulţumire. Să vă ajute Dum¬nezeu să vă izbăviţi şi de un necaz şi de celălalt! Vedeţi unde vreau să ajung? La dumneavoastră se strecoară anumite cuvinte; cuvintele vin, fireşte, din simţăminte şi gânduri pe potrivă, iar acestea din urmă sunt de aşa un fel că lucrarea mântuirii nu se poate împlini cu ele. Binevoiţi a lua aminte la aceas¬ta şi a vă îndrepta... Sănătatea şi boala sunt în mâi¬nile purtării de grijă a lui Dumnezeu mijloace pentru mântuire atunci când atât una, cât şi cealaltă sunt folosite în duhul credinţei... Dar ele duc la pier¬zanie atunci când omul se poartă în privinţa lor după toanele sale” [21; 26-27].
Nu ne putem permite luxul de a avea toane. Cine se poartă după cum are chef mai devreme sau mai târziu va culege roadele atitudinii sale.
Lupta cu deznădejdea trebuie să fie o luptă sus¬ţinută, pentru că nu este cu nimic mai uşoară decât lupta cu desfrânarea, cu beţia, cu lăcomia, cu mân¬dria sau cu alte patimi. Însă în timp ce desfrânatul este mustrat de conştiinţă şi se poate pocăi, dez¬nă¬dăj¬duitul nu mai vede pocăinţa. Totul i se pare în¬tu¬necat, totul i se pare fără rost. Ca să nu spun mai multe, voi spune doar că deznădejdea, pricină a si¬nu¬ciderii, poate fi înţeleasă şi ca o formă de sin¬u¬ci¬dere. Pentru că asta este: în timp ce Dumnezeu tri¬mi¬te leacul spre tămăduire, omul îl respinge ca şi cum ar fi otravă.
„În ce priveşte faptul că năvăleşte asupră-vă ne¬răb¬darea, este omeneşte să fie aşa. Dacă vine, tre¬buie să o alungaţi. Simţământul de apăsare pricinuit de boală este tocmai ca să aveţi ce răbda. Unde nu se simte apăsare, acolo nu-i nici răbdare; însă când vine simţământul de apăsare împreună cu do¬rinţa de a o înlătura, nu e nici un păcat în asta. Este un simţământ firesc. Păcatul începe când în urma acestui simţământ sufletul se lasă pradă nerăbdării şi începe să încline spre cârtire” [21; 28-29].
Da, e omeneşte să ne vină gânduri de nerăbdare, şi chiar gânduri de deznădejde. Numai pe cei spo¬riţi în credinţă deznădejdea nu îi atinge. Chiar dacă ne vin astfel de gânduri, noi trebuie să luptăm îm¬potriva lor cu toată atenţia. Bolnavul care se lasă bi¬ruit de deznădejde pierde atât în războiul du¬hov¬nicesc, cât şi în războiul cu boala. Pentru că însănătoşirea depinde şi de starea psihică a bolnavului.
Ar mai fi de spus că atunci când durerile sunt crâncene uneori omul simte nevoia de a da frâu li¬ber mâniei. Este şi aceasta o ispită, desigur. În aceas¬tă ispită încearcă să găsească tot felul de vi¬no¬vaţi pentru boala sa. E prea apăsător să recunoşti că boala este urmarea propriilor păcate, este mult mai convenabil să dai vina pe alţii. Colegii de serviciu, membrii familiei sau prietenii sunt trecuţi prin ciurul judecăţii şi sunt consideraţi coautori ai bolii.
Este adevărat şi faptul că boala unui om este amplificată de stările de stres provocate de unele rude sau de unele cunoştinţe, dar bolnavului nu îi este de nici un folos să îşi macine nervii gândindu-se cu răutate la aceşti binefăcători ai săi. Când mânia îi umple inima, bolnavul se va agăţa cu dis¬perare de fiecare victimă care îi apare la orizont. Nu este deci de mirare că îi va acuza pe doctori că sunt nepricepuţi.
Sfântul Teofan Zăvorâtul spune şi aceasta: „Nu vă supăraţi pe doctori. Ei nu pot vindeca singuri, ci doar cu binecuvântarea lui Dumnezeu. (Cred că spu¬sele sale au nevoie de o mică precizare: sunt va¬labile mai ales pentru cazurile în care doctorul este priceput. Dacă doctorul este nepriceput, atunci şansele ca boala să fie tratată cum trebuie sunt, evident, mici. Într-o astfel de situaţie găsirea unui alt doctor, a unuia iscusit, i-ar putea fi de mare folos celui bolnav – ar fi cea mai simplă me¬todă de a-l feri de supărare. Este adevărat că Dum¬ne¬zeu se poate folosi şi de cel mai nepriceput doc¬tor, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să ţinem seama de iscusinţa medicilor. Părintele Paisie Aghio¬ritul ne atrăgea atenţia asupra faptului că doc¬torii „pot face greşeli, mai ales atunci când nu au smerenie.” [13; 241-242]). Iar Dumnezeu are de¬spre boală şi sănătate cu totul alte idei decât noi, şi ele sunt departe de ale noastre ca cerul de pă¬mânt” [21; 23].
Of, cât de greu este să înţelegem învăţătura aceasta… Cel mai uşor o înţelegem când ne este bine, când suntem sănătoşi, când nu avem necazuri. Dar când cuţitul durerii pătrunde în inimile noastre, nu mai vrem să ne recunoaştem nimicnicia. Vrem să înţelegem de ce nu suferim mai puţin, vrem să ne explicăm fiecare picătură de suferinţă.
Ridică-te, fratele meu, ori de câte ori ai căzut în dez¬nădejde. Ridică-te, fratele meu, ca şi cum nu ai fi căzut. Pe cât de mare este păcatul deznădejdii, pe atât de mare este plata celui care se ridică din cădere.
M-am apucat să îţi scriu rândurile de faţă din trei motive: pentru a-ţi reproduce întâmplarea cu trei cea¬suri în iad, pentru a te încuraja să te ridici ori de câte ori durerea te va arunca în deznădejde şi pen¬tru a-ţi vorbi despre mucenicia bolii.
Înainte de teorie îţi voi scrie despre două mo¬men¬te din viaţa părintelui Paisie Aghioritul. Pă¬rin¬tele povestea:
„O femeie ce suferă de rinichi şi de ani de zile face tratament pentru purificarea sângelui mi-a spus:
– Părinte, faceţi, vă rog, semnul Crucii pe mâna mea. Venele îmi sunt numai rană şi nu mai pot su¬por¬ta să fac acest tratament.
– Aceste răni, i-am spus, în cealaltă viaţă vor fi nişte diamante mai preţioase decât diamantele din această lume. (...)
După aceea, îmi arată o rană la cealaltă mână şi îmi spune:
– Părinte, rana aceasta nu se închide şi se vede osul.
– Da, dar de acolo din rană se vede cerul, îi spun. Mă rog ca Hristos să-ţi dea răbdare şi să-ţi mă¬rească dragostea pentru El, ca să uiţi de durere. Desigur, există şi altă rugăciune – pentru a alina du¬rerile, dar atunci se micşorează şi răsplata cea mare. Prin urmare, rugăciunea de mai înainte este mai bună.
Şi astfel s-a mângâiat mult, sărmana” [13; 228].
Oare câţi dintre noi ne-am mângâia la auzul unor astfel de cuvinte? Oare câţi dintre noi nu s-ar mâhni auzind că preotul căruia îi cerem să se roage pentru alinarea durerilor ne spune că e de preferat să răbdăm durerea? Şi totuşi, femeia s-a mângâiat. Prin aceasta, a făcut dovada credinţei sale.
Ne este uşor să fim creştini atunci când avem tot ce ne trebuie, când nu ne lipseşte nimic şi când nu suferim nici o durere. Dar este greu să fim creştini atunci când ne apasă greutatea crucii.
Când suntem bolnavi (sau când suntem apăsaţi de oricare altă suferinţă), credinţa noastră este su¬pu¬să unui examen. Avem de ales între răbdarea în¬cercării sau alegerea unui păcat care să îndulcească suferinţa. Oamenii caută păcatul pentru că nu vor să ducă crucea. Ce este păcatul decât o fugă după o plăcere vinovată, o fugă după eliberarea de tensiunea la care ne supune viaţa? Omul a înţeles că nu poate evita necazurile. Şi ori alege să le rabde, ori alege să păcătuiască. Dacă nu vrem să înţelegem că Dumnezeu îngăduie să fim încercaţi de boală sau de alte necazuri pentru ca prin aceasta să ne cu¬ră¬ţim sufletul, nu suntem creştini decât cu numele.
Cine este ortodox? „Cel care a primit botezul în Biserica Ortodoxă…”
Acesta este răspunsul standard. Un astfel de răs¬puns are mari şanse să fie greşit. Dacă acest răs¬puns ar fi adevărat, înseamnă că toţi yoghinii şi ra¬di-esteziştii, toţi penticostalii sau Martorii lui Ie¬ho¬va care în copilărie au fost botezaţi în Biserică sunt ortodocşi.
„A, nu, dacă au devenit penticostali sau altfel de eretici, nu mai sunt ortodocşi.”
Atunci?
„Ortodocşi sunt cei care au fost botezaţi în Bi¬se¬rica Ortodoxă şi care au păstrat învăţătura de cre¬dinţă ortodoxă.”
Un om biruit de patima lăcomiei, a desfrâului, a beţiei şi a mândriei se poate numi ortodox? Da, teoretic se poate. Dar practic faptele îl arată mai degrabă a păgân. În momentul în care cineva vrea să trăiască astfel încât să se mântuiască nu se va limita să primească credinţa cea curată, ci se va lupta să săvârşească şi faptele credinţei: Credinţa fără de fapte este moartă (Iacov 2, 20).
În momentul în care cineva trece la Ortodoxie nu este de ajuns să creadă că Hristos este Fiul lui Dumnezeu care S-a întrupat pentru mântuirea noastră şi că Maica Domnului a rămas fecioară şi după naştere. Prin ele însele, dogmele nu mântu¬iesc pe nimeni. Omul trebuie să creadă şi că pentru a se mântui trebuie să poarte crucea pe care i-o trimite Dumnezeu. Mântuirea nu poate fi dată fără ca omul să se lupte pentru ea. Cei care vor să ducă o viaţă creştină fără necazuri şi fără boli îşi doresc im¬posibilul. (La limită se poate afirma că este o erezie să vrei să fii mântuit fără să porţi crucea. Aşa cum există erezii hristologice – referitoare la per¬soana Mântuitorului, erezii eclesiologice – referitoare la Biserică, tot aşa există şi erezii soteriolo¬gice – referitoare la mântuire. Învăţătura despre mân-tuirea fără cruce este o astfel de erezie. Dum¬ne¬zeu nu ne-a făcut păpuşi, ci ne-a făcut fiinţe libe¬re, cugetătoare. Dacă omul vrea să se mântuiască, trebuie să ducă lupta cea bună. În măsura în care dreapta credinţă modelează fiecare aspect al vieţii umane, în aceeaşi măsură erezia deformează în¬ţe¬le¬gerea firească a vieţii. Identificarea ideilor rătăcite are un caracter pozitiv în măsura în care rostul ei este de a-l ajuta pe om să îşi asume o concepţie de viaţă ortodoxă. Această concepţie îi va modela fap¬tele într-o direcţie diferită faţă de cea în care i-ar fi modelat-o ideile rătăcite.)
Un alt caz. Părintele Paisie Aghioritul a întrebat pe cineva:
„Ce face mama ta?
– Nu se simte bine, părinte. Din când în când îi creşte foarte mult temperatura şi atunci îşi pierde cunoştinţa. Pielea i se umple de răni şi în timpul nop¬ţilor o dor.
– Iată, astfel de oameni sunt mucenici. Şi chiar dacă nu sunt mucenici desăvârşiţi, sunt pe ju¬mă¬ta¬te.
– Toată viaţa ei a fost o suferinţă, părinte.
– Pentru aceasta, răsplata ei va fi îndoită. De câte bunătăţi are a se desfăta! Raiul îl are deja asi¬gurat” [13; 227].
(Cât priveşte cuvintele „raiul îl are deja asigurat”, părintele nu se referea la faptul că o anumită suferinţă poate fi preţul plătit de suflet pentru a se mântui. Poţi face cea mai jertfelnică lucrare, poţi răbda cele mai grele suferinţe, dacă la sfârşitul vie¬ţii cedezi în lupta duhovnicească, pierzi totul. O exem¬plificare o oferă cei care, după ce au rezistat o vreme la caznele la care au fost puşi de prigonitori, s-au lepădat de Hristos. Bolnavul care rabdă tre¬buie să rabde până la capăt. Şi, dacă simte că mânia şi deznădejdea se apropie de sufletul său, să ştie că dacă cedează poate pierde plata suferinţelor pe care le-a răbdat până atunci.)
Toţi creştinii drept-măritori îi cinstesc pe sfinţii mucenici. Dar mucenicia ne apare ca o stare care nu prea are nimic în comun cu viaţa noastră. Şi to¬tuşi, Sfinţii Părinţi au vorbit nu numai despre mu¬ce¬nicia propriu-zisă, ci şi de mucenicia ne-sân¬ge¬roasă. Există mai multe forme de mucenicie fără-de-sân¬ge: mucenicia ascultării, mucenicia su¬¬fe¬rinţei, mu¬ce¬nicia bolii.
Sfântul Ioan Gură de Aur se adresează celui bolnav:
„De vei cădea tu în vreo boală cumplită şi mulţi ve¬nind la tine te vor sili, unii cu descântece, alţii cu ba¬iere, alţii cu altele să mângâi răul [adică să mic¬şo¬rezi suferinţa] – iar tu, pentru frica lui Dum¬ne¬zeu, vei suferi vitejeşte şi fără de abatere, şi vei alege să pătimeşti mai bine toate decât să suferi să faci ceva din cele ce privesc închinarea la idoli, aceas¬ta îţi aduce ţie cunună de mucenicie!
Şi nu te îndoi! Cum şi în ce chip? Îţi voi spune. Pre¬cum acela ce suferă vitejeşte usturimile cele din munci ca să nu se închine idolului, aşa şi tu suferi du¬rerile cele din boală ca să nu ai trebuinţă de ni¬mic din cele ce dă el, (descântătorul) nici să faci cele ce porunceşte. Dar sunt mai iuţi acelea? Dar aces¬tea sunt mai îndelungate, pentru aceea sfârşitul lor este deopotrivă. Dar de multe ori sunt şi mai iuţi. Spune-mi: când fierbinţeala te supără dinlăuntru şi te aprinde, şi ceilalţi sfătuindu-te (să fii des¬cân¬tat), tu însă vei lepăda descântecul, au nu te-ai încununat cu cunună de mucenicie?” [7; 147].
În ce constă această mucenicie? În faptul că omul refuză să se folosească de vrăjitorie pentru ca durerea să îi fie uşurată. Omul alege să rabde, şi această suferinţă îi aduce mântuirea.
Dar numai la atât se rezumă mucenicia bolii? La refuzul de a merge la vrăjitori? Nu, în nici un caz. Sfântul Ioan Gură de Aur se referea în aceste cu¬vinte numai la un singur aspect al problemei. Poate că trebuia să scriu mai întâi despre mucenicia bolii în general, şi apoi să intru în detalii.
Sfântul Teofan Zăvorâtul spunea că „cei care rabdă supuşi lui Dumnezeu amărăciunile şi durerile sunt în ceata mucenicilor” [21; 28]. Vedem de fapt că mucenicia nesângeroasă este legată de răbdare. Rabzi boala, intri în ceata mucenicilor. (Este vorba aici nu de o simplă durere de dinţi sau de o înţe¬pe¬ni¬re trecătoare a coloanei vertebrale, este vorba de chinurile mari pe care le aduc bolile.)
„Vreau să mi se uşureze durerile, nu mă interesează să intru în nici o ceată de mucenici…”
Am auzit aceste cuvinte din gura unui om care suferea foarte tare. Şi l-am înţeles. Mai bine zis am înţeles că nu era conştient de ceea ce spunea. Este ade-vărat că noi ne dorim mântuirea fără să ne do¬rim să ajungem într-o ceată anume a sfinţilor sau în alta. Aproape întotdeauna cei care au astfel de pre¬tenţii sunt cuprinşi de mândrie. Dar, dacă Dum¬ne¬zeu ne dă o încercare grea, înseamnă că vrea să ne facă un mare dar. Intrarea în ceata mucenicilor nu trebuie înţeleasă ca o poziţionare exterioară, ci ca o unire cu Dumnezeu. Aşa cum mucenicii primesc raiul pentru că au răbdat pătimirea, tot aşa bolnavul primeşte raiul pentru că a răbdat boala.
Creştinul trebuie să înţeleagă mucenicia bolii ca o binecuvântare, nu ca un blestem:
„Atunci când oamenii nu prind sensul cel mai profund al vieţii, se chinuiesc chiar şi atunci când primesc binecuvântările lui Dumnezeu şi prilejurile pe care El le dă pentru mântuirea lor. În timp ce acela care se aşează corect duhovniceşte, se bucură de toate. Şi mai slab la minte să fie, se bucură. Şi sărac să fie, tot se bucură” [13; 253].
Îmi dau seama de faptul că omului zilelor noas¬tre cuvântul mucenic îi este străin. Suntem atât de obişnuiţi cu idolatrizarea plăcerilor încât nu ne in¬te¬resează nimic legat de jertfă. Dar, spre surprin¬de¬rea multora, chiar dacă omul de astăzi nu vrea mai să aibă nimic în comun cu omul de ieri, totuşi mântuirea se obţine în acelaşi mod ca înainte, nu în altul. Nu îi stă în putere omului să mute uşa raiului la capătul căii celei largi. Omul poate să inventeze multe, poate să schimbe multe, dar nu îi stă în pu¬tere să schimbe păcatul în virtute: dacă omul calcă poruncile pe care le-a dat Dumnezeu, va fi pedepsit pentru asta.
Suferinţă, suferinţă, suferinţă… Până când?
„Am trăit iadul…” Am auzit aceste cuvinte nu de la vreun om care ar fi avut parte de o întâmplare ase¬mănătoare cu cea descrisă la începutul acestei scri¬sori. Ci de la cineva care a fost îngenuncheat de durere.
Ce este iadul? Nu intru în definiţii teologice. E prea riscant. Totuşi, am înţeles cuvintele am trăit iadul. Durerea crâncenă, dacă nu este covârşită de credinţă, se transformă într-un iad.
„De ce a îngăduit Dumnezeu să trăiesc acest iad?”
Întrebarea aceasta era retorică; în ochii celui ca¬re şi-a pus-o se vedea o profundă nemulţumire.
Cuvintele pe care i le-am spus, şi pe care ţi le spun şi ţie, nu îmi sunt pe plac. Pentru că şi eu am fost într-o situaţie asemănătoare, şi eu am trăit ia¬dul din cauza durerii, şi eu am dat la rândul meu vina pe Dumnezeu.
„Nu Dumnezeu e de vină că tu ai trăit iadul… Dacă dai vina pe El, înseamnă că ai puţină credinţă. Au fost oameni care au răbdat dureri mai mari de¬cât ale tale, şi totuşi nu au cârtit. De vină eşti tu, că nu ai mai multă credinţă.”
„Dar Dumnezeu de ce mi-a dat o cruce mai grea decât pot duce?”
„Dumnezeu nu a greşit, nu greşeşte şi nu va gre¬şi niciodată. Nu poţi fi tu singura excepţie din is¬to¬ria lumii.”
Îţi mărturisesc că atunci când am spus aceste cuvinte le-am spus cu durere, nu cu triumfalismul că eu am credinţă şi celălalt nu. Dumnezeu ştie că omul poate răbda fiecare încercare pe care tot El i-o trimite. Dar este adevărat şi faptul că ispitele grele nu pot fi înfruntate râzând. Calea crucii nu este o cale superficială. Dumnezeu vede poticnirile noas¬tre. Dar vrea ca după aceste poticniri să ne ridicăm.
Te simţi o povară pentru ceilalţi? Sfântul Ioan din Gaza scria fraţilor despre un părinte bolnav: „bă¬trânul nu trebuie să se ferească, din dreaptă so¬co¬teală, de a fi slujit de către voi, odată ce e bolnav, ci să Îi mulţumească lui Dumnezeu şi să se roage pentru voi. (…) Şi fiecare trebuie să-şi ducă viaţa în frica lui Dumnezeu pe măsura şi starea lui, mulţumind Lui totdeauna. Căci prin el îşi iau plata lor şi alţii. Deci să nu pizmuiască pe cel ce vrea să as¬cul¬te pe Cel ce zice: Bolnav am fost şi mi-aţi slujit (Matei 25, 36). Căci Dumnezeu nu cere, precum am auzit adeseori, de la cel bolnav decât mulţumire şi răbdare. Pentru că acestea mijlocesc pentru ne¬pu¬tinţa noastră înaintea lui Dumnezeu. Deci potri¬vit dreptei socoteli să nu se ferească să fie slujit de oricare frate care voieşte să se ostenească după Dum-nezeu. Şi să nu spună: îl împovărez, sau îl ne¬căjesc. Ci să spună: «Cel ce slujeşte poate fi egal cu cei chinuiţi de boală dacă Dumnezeu l-a încredinţat că-l va răsplăti pentru mine. Domnul să-l mântuias¬că şi pe mine să nu mă osândească»” [22; 158-159].
Domnul îi va răsplăti pe cei care te îngrijesc. Boa¬la prin care treci nu este numai crucea ta, este o cruce şi pentru ei. O cruce care le va aduce cunună.
Am scris destul de mult, şi nu vreau să te plicti¬sesc. Voi încheia aici.
Nu sunt mulţumit de ceea ce ţi-am scris, dar ţi-am dat cât am avut în inimă. Îmi dau seama că, scriind pentru bolnavi (sau pentru cei necăjiţi), scriu câtă dragoste am, dacă nu am mai multă dra¬gos¬te, degeaba îmi doresc să îţi fi scris mai mult sau mai frumos. Îmi doresc să îi iubesc mai mult pe bol¬navi, şi atunci voi putea scrie mai mult şi mai cu folos.
Vezi, sfaturile mele (şi ale tuturor celor care sun¬tem la începutul vieţii duhovniceşti) nu au puterea pe care o au cuvintele celor sporiţi. Degeaba îţi spun eu: „rabdă, că din rănile tale poţi vedea ce¬rul…” Dacă părintele Paisie ţi-ar fi spus aceste cu¬vin¬te ţie, şi nu altuia, ai fi simţit puterea lor.
Sunt neputincios, deşi aş vrea să te ajut. Te pot ajuta cel mai bine prin rugăciuni.
Măcar cu atâta să rămâi din scrisoarea mea: că am vrut să îţi scriu pentru a-ţi alina durerea, şi am înţeles că o durere nu poate fi alinată dacă omul nu este întărit în credinţă.
Poate că eşti întărit în credinţă, poate că ai în¬frun¬tat boala cu vitejie (dar cine oare ar putea spu¬ne despre sine că este tare în credinţă, câtă vreme sfinţii înşişi se rugau să aibă mai multă cre¬din¬ţă?…). Şi poate că ai citit rândurile mele la întâmplare. Atunci te rog să nu te superi că am scris aşa şi nu altfel. Oamenii scriu ceea ce sunt, scriu atât cât sunt. (E adevărat, există şi făţarnici care scriu despre lucruri înalte numai ca să atragă atenţia lumii, dar încerc să nu merg pe urmele lor. Am eu alte păcate, nu vreau să îl mai adaug şi pe cel al făţărniciei…)
Roagă-te, fratele meu, ca Dumnezeu să îţi dea credinţă şi răbdare. Roagă-te, spovedeşte-te, împăr¬t㬺eşte-te, şi vei simţi o putere pe care numai Dum¬ne¬zeu ţi-o poate da. Mă opresc aici, apăsat de pu¬ţi¬nă¬tatea dragostei mele.
Roagă-te, fratele meu. Roagă-te, şi Dumnezeu va veni la tine. Sau te va ajuta să înţelegi că, dacă nu te-ai împotrivit, a venit deja. Nu există cruce fără binecuvântare. Nu există încercare în care Hris¬tos să ne lase singuri. Chiar dacă, pentru a ne încerca credinţa, uneori Se ascunde…



Despre examenul bolii
„Odată, mergând la părintele cu unele necazuri, l-am întrebat şi despre fiica mea cea mică, I.
– Părinte, ce să mă fac cu ea? E cea mai mică, dar nu mă ascultă deloc, nu-i aşa cum aş fi vrut eu. Face totul anapoda, numai de-a-ndoaselea. Mă rog eu şi zi şi noapte lui Dumnezeu să o înţelepţească pe ea măcar un pic şi să o întoarcă pe calea cea dreaptă, dar totul e degeaba. La biserică merge doar dacă încep să plâng. Iar pe lângă toate astea, s-a mai înscris şi la un cerc de artişti amatori şi vor să joace o piesă de teatru care se numeşte «Discuţia Evei cu Dumnezeu». Eu, când am ascultat repetiţia lor şi am auzit ce discuţie e aceea, m-am pierdut cu totul cu firea, m-am îmbolnăvit de mâhnire şi nu mai am nici o speranţă s-o salvez. Doar diavolului îi slujesc ei acolo. Mai bine aş înmormânta-o de vie decât să o văd hulindu-L pe Dumnezeu.
Aşa mi-am vărsat eu amarul înaintea stareţului şi lacrimile mi-au curmat vocea.
Părintele Lavrentie a ascultat cu multă atenţie cuvintele mele aplecând capul şi privind tot timpul în pământ. Apoi a ridicat capul, mi-a zâmbit şi mi-a spus cu blândeţe:
– Nu mai plânge aşa amarnic, femeie. Fiica ta «cea rea» va deveni cea mai smerită şi mai ascultătoare dintre toţi cei trei copii ai tăi. Ea se va ruga pentru tot neamul vostru şi pentru toţi dreptcredincioşii creştini. Se va întoarce pe calea cea dreaptă, se va întoarce la Domnul şi va intra în monahism ca şi tine. Va avea grijă de tine şi te va înmormânta cu cinste, se va ruga mult, iar pentru rugăciunile ei se vor ruga şi alţii pentru tine. Iar ceea ce au întreprins (sceneta) se va destrăma şi nu se va duce până la capăt. Roagă-te şi tu şi mă voi ruga şi eu.
M-a binecuvântat făcându-mi o cruce mare pe cap, iar eu m-am întors acasă cu sufletul liniştit şi cu nădejde pentru viitor.
Şi într-adevăr, la scurtă vreme lucrurile au în¬ce¬put să-şi schimbe mersul şi s-au îndreptat datorită sfintelor rugăciuni ale părintelui Lavrentie. Fiica mea I. s-a îmbolnăvit şi a fost internată la spital. A stat la izolare o perioadă de timp, şi numai ce în¬ce¬pu¬se să se vindece că s-a îmbolnăvit de tifos, încât era să-şi dea sufletul şi noi am crezut că va muri. Dar încetul cu încetul a început să se în¬să¬nă-to¬şeas¬că, iar când s-a întors acasă, eu nu am mai recunoscut-o, căci era de nerecunoscut. Nu atât că era schim¬¬¬-bată trupeşte, ci mai ales comportarea ei. Bă-trâ¬neţile mele s-au luminat văzând cum fata mea a început să umble la biserică, să se roage acasă, să ci¬tească cărţi duhovniceşti şi să ducă cu totul alt mod de viaţă. Nu ştiu cum să-I mulţumesc lui Dum¬nezeu că, pentru rugăciunile părintelui La¬vren¬tie, S-a milostivit de noi…” [32; 104-105].

Întâmplarea aceasta ne arată cât de minunat este modul în care Dumnezeu poate întoarce un om păcătos pe drumul cel bun. Mulţi sunt părinţii care se frământă aşa cum s-a frământat această femeie ce a cerut sfatul Sfântului Lavrentie de la Cernigov. Dar din ce în ce mai puţini sunt cei care ajung la bu-curia de a-şi vedea copiii pe drumul cel bun.
Oare de ce nu se îmbolnăvesc toţi cei care cad în păcate, pentru ca prin pocăinţă sufletele lor să fie curăţite? Oare de ce Dumnezeu nu trimite mai mul¬te încercări sau necazuri pentru a-i opri pe oa¬meni de la păcate?
Răspunsul la această întrebare este foarte important pentru a înţelege rostul bolii.
Spune-mi, tu de ce crezi că Dumnezeu nu tri¬mi¬te mai multe boli sau necazuri pentru a-i întoarce pe oameni la drumul cel bun, aşa cum a întors-o pe această fiică rea?
Creştinii răspund la această întrebare printr-un răspuns care sună cam aşa: „pentru că nu toţi vor să primească certarea dumnezeiască, şi preferă ori să găsească alte explicaţii pentru relele prin care trec, ori să refuze să se gândească la cauza necazurilor lor”.
O măicuţă povesteşte: „Eu şi prietena mea eram ti¬nere şi îl vizitam des pe părintele Lavrentie. Din¬tr-o dată, mie mi-au ieşit nişte bube pe tot corpul, iar prietena mea a început să aibă probleme cu ve¬de¬rea. Ne-am dus repede la părintele Lavrentie, iar el ne-a trimis în satul Sednev să ne spălăm în râu şi să citim Acatistul Maicii Domnului, lucru pe care noi l-am îndeplinit întocmai. Peste câteva zile ne-am însănătoşit şi i-am mulţumit cuviosului pă¬rin¬te pentru sfintele sale rugăciuni. Tot tinere fiind, voiam să ne distrăm, să dansăm şi să cântăm cân-te¬ce lumeşti. Însă nu puteam să-l uităm nici pe părintele.
Simţind că noi ne-am schimbat modul de vie¬ţu¬i¬re, părintele l-a trimis pe preotul Mihail la noi în sat să vadă cu ce ne ocupăm noi, cum trăim şi cum ne rugăm. La despărţire, părintele Mihail ne-a spus să nu mai mergem la dans şi să venim să cântăm în corul bisericii. Noi ne-am simţit foarte prost, ne era ruşine şi ne era tare greu la inimă, eram tare ne¬mul¬ţu¬mite, căci tare voiam ca să dansăm, să ne distrăm, dar nu voiam nici să ieşim din cuvântul părintelui.
Eu am plâns toată noaptea, rugându-mă la Mai¬ca Domnului să-mi trimită o boală grea, ca să nu-mi mai ardă de dansuri. Pe urmă, m-am dus la pă¬rintele şi l-am rugat acelaşi lucru. El nu mi-a zis nimic, însă a clătinat din cap. În scurt timp m-am îm¬bolnăvit şi am început să vărs sânge. M-am dus la părintele să-i cer binecuvântare pentru a mă in¬ter¬na în spital. El însă nu m-a binecuvântat, ci mi-a spus doar să mă adresez unui doctor ortodox bine¬cre¬dincios, ceea ce am şi făcut şi, în scurt timp, am început să mă vindec.
După acestea, eu mi-am schimbat radical modul de viaţă. Cu timpul, Dumnezeu m-a învrednicit şi am fost tunsă în monahism. Acum am 84 de ani şi mulţumită lui Dumnezeu o mai duc aşa încet-încet. Toate acestea s-au împlinit pentru rugăciunile mult cinstitului nostru părinte Lavrentie. Aşa ne-a rân¬du¬it nouă Bunul Dumnezeu: eu am intrat în mo¬na¬hism, iar prietena mea s-a căsătorit” [32; 47-49].
Ce fericite au fost fetele când pentru rugăciunile Sfântului Lavrentie de Cernigov s-au însănătoşit… Dar cât de triste au fost atunci când sfântul le-a cerut să renunţe la dans şi la petreceri necuviin¬cioa¬se… Pentru cine nu ştie să danseze, această re¬nun¬ţare pare lipsită de importanţă. Dar, pentru cine a prins gustul dansului, pentru cine s-a lăsat prins de vraja lui, e greu să renunţe la el. Mărturisesc asta şi din proprie experienţă.
Cred că dacă la o biserică dintr-o parohie stan¬dard preotul ar cere ca tinerii să renunţe la dans, biserica s-ar vedea văduvită şi de puţinii tineri care mai vin uneori la slujbe. Şi totuşi, deşi a simţit în su¬fletul ei cât de grea este povara pe care a primit-o de la Sfântul Lavrentie, această fată s-a rugat cu frân¬gere de inimă ca Preasfânta Născătoare de Dum¬nezeu să îi dea o boală grea, numai să scape de veritabila patimă a dansului. Rugăciunea i-a fost ascultată. Fata s-a îmbolnăvit, şi boala a ajutat-o să îşi schimbe viaţa. În cele din urmă s-a călugărit…
Oare câţi dintre noi avem puterea de a-i cere lui Dum¬nezeu să ne curăţească sufletul de patimi şi mai bine să ne trimită o boală decât să ne lase să că¬dem în păcat? Este adevărat că nu trebuie să Îi cerem noi lui Dumnezeu boli sau necazuri, El ştie mai bine decât noi când şi ce putem duce – dar to¬tuşi, avem noi oare puterea de a prefera durerea în¬cer¬cării în locul plăcerii pătimaşe?
Oameni suntem şi avem tendinţa de a întocmi imaginare ierarhii ale păcatelor, în care păcatele noastre sunt întotdeauna mai mici decât păcatele pe care le fac vecinii, prietenii sau cunoscuţii noştri: fumatul este mai mic decât beţia, beţia este mai mi¬că decât desfrâul, desfrâul mai mic decât consumul de droguri, … Vizionarea emisiunilor de divertisment pline de aluzii obscene este de-a dreptul vir¬tu¬te, nu?...
„Şi ce, trebuie acum să ne călugărim cu toţi, aşa cum a făcut fata aceea? Trebuie să Îi cerem lui Dum¬nezeu boli grele?”
„Pe cât de drag vă era cândva păcatul, pe atât de scârbos vă pare el acum. Aţi citit multă filosofie, de la Platon până la Bradley. Filosofiile sunt multe. N-aţi ştiut la care să vă opriţi. Se defăimau între ele. Ce prezenta un filosof drept adevăr, altul arăta că este minciună; ce vopsea unul în alb, altul mân¬jea cu negru. Nu ştiaţi unde era adevărul, şi acest lucru vă rodea. În cele din urmă, s-a întâmplat un lu¬cru neplăcut! De fapt, mântuitor pentru dum¬nea¬voastră. V-a călcat maşina: roţile au trecut peste pi¬cio¬rul dumneavoastră. Zăcând în spital, v-aţi re-cu¬les gândurile, întrebându-vă neîncetat: «Ce este adevărul?» Lângă dumneavoastră zăcea un bolnav cu o cărticică sub pernă, pe care o lua adesea. Când l-aţi întrebat curios ce carte are acolo, v-a întins în tăcere cărticica – şi astfel Noul Testament v-a căzut în mâini pentru prima dată în viaţă. După ce aţi terminat de citit cărticica, aţi închis-o şi v-aţi spus: «Aici e punctul de unde începe pentru mine o viaţă nouă». Aţi privit şi aţi văzut – şi în accidentul de ma-şină, şi în internarea în spital, şi în întâlnirea «în¬tâmplătoare» cu Cartea vieţii – aţi văzut dintr-o dată limpede degetul lui Dumnezeu, Care vă iu¬beş¬te şi vă mântuieşte. După ce aţi ieşit din spital, aţi în¬ceput să duceţi viaţă creştinească – îi scria Sfân¬tul Nicolae Velimirovici unui convertit.
Acum însă vă chinuie din nou neplăcerea, ne¬mul¬ţumirea. Vi se pare că nu sporiţi, că nu creşteţi du¬hovniceşte. Mai uşor, noule Saul! Şi ochii celui dintâi Saul au fost orbiţi de strălucirea nespus de tare a lui Hristos, şi el a trebuit să simtă durere până ce s-a obişnuit cu acea lumină dumnezeiască. Şi au căzut de pe ochii lui ca nişte solzi, şi sculându-se s-a botezat (Fapte 9, 18). Mai uşor şi mai cu răb¬da¬re. Împărăţia lui Dumnezeu nu ajunge să se vadă în¬dată. Nici semănătorul care a semănat ieri nu iese la seceriş astăzi” [25; 132-133].
Acest elan specific oricărui proaspăt convertit se regăseşte într-o oarecare măsură în sufletul oricărui om pentru care boala a fost un prilej de apropiere de Dumnezeu. Dar diavolul vrea să răstoarne în fa¬voa¬rea lui şi acest pas. Vrea ca printr-o râvnă ne¬mă¬surată (sindromul convertitului nebun – cum îl numeşte părintele Serafim Rose) să îl arunce pe om în prăpastia mândriei, şi apoi în deznădejde şi iar în păcat.
Oricum, nu trebuie nici să fim lipsiţi de înţelepciune şi să nu ne dăm seama de valoarea impulsului duhovnicesc pe care îl poate da boala sau orice altă încercare. Conştientizarea propriilor neputinţe şi cu¬getarea la moarte, care sunt proprii bolnavului, tre¬buie păstrate ca nişte bunuri de mult preţ.
„V-aţi întremat? Slavă Domnului! Dar aşezarea sufletească şi aşteptarea celui ce i se pare că moar¬tea este la un pas de el să nu le părăsiţi; rămâneţi în starea omului care se pregăteşte în orice clipă să plece dincolo... [21; 19-20]”, spune sfântul Teofan Zăvorâtul.
Poate că boala a fost trimisă tocmai pentru a ne în¬văţa să cugetăm la moarte… Şi repet şi eu întrebarea pe care o pun unii în mod ironic, pentru a atra¬ge atenţia asupra unei pretinse anormalităţi care ar fi presupusă de viaţa duhovnicească: „Şi dacă nu cugetăm la moarte, ce trebuie să facem, să ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea o boală?...”
Sau altfel spus: „Oare suntem chiar atât de proşti încât să preţuim mai mult lecţia bolii decât des¬fă¬tarea pe care o dă sănătatea? Trebuie să fii lipsit de minte ca să faci o astfel de alegere…”
O, cât de bine ne pricepem să îi ironizăm pe cei care, dintr-o râvnă exagerată, Îi cer lui Dumnezeu boli sau necazuri, ca şi cum Dumnezeu Însuşi nu ar şti să le trimită ce le este mai de folos pentru mân¬tuire… Noi Îi cerem lui Dumnezeu să aibă grijă de noi şi de sănătatea noastră, dar nu vrem să trecem prin încercări pentru a avea sufletul curăţit de păcate…
Şi totuşi, Dumnezeu nu Se scârbeşte de noi, nu Se scârbeşte decât de păcatele noastre, şi nu şovăie să ne vină în ajutor. Chiar dacă puţini sunt cei care preferă durerea păcatului, totuşi mai mulţi sunt cei care, la vreme de încercare, îşi schimbă viaţa în bine.
„Odinioară un om bogat a luat cu sila un sat care era închinat Maicii Domnului. Episcopul Geno¬me¬nului, Domnos, de multe ori i-a adus aminte bogatului să iasă din sat, dar acela nu asculta. După aceea l-au apucat pe acel bogat hrăpăreţ nişte fri¬guri care-l torturau groaznic. Zăcând el aşa pe pat, unde-l scuturau frigurile, i s-a arătat într-o noapte Mai¬ca Domnului, având în mână un ciocan de fier. Cu acel ciocan l-a lovit în frunte şi l-a vătămat.
Bogatul, cunoscându-şi păcatul său, a dat înapoi satul acela episcopului Domnos şi, pe lângă sat, i-a mai dat şi alte multe daruri. Astfel, după ce a îna¬po¬iat ceea ce a răpit, bogatul s-a făcut sănătos prin ru¬gă¬ciunile Maicii Domnului. Dar urmele loviturii din frunte s-au cunoscut până la moarte” [30; 273].
Iată că buna, preablânda, preaiubitoarea, Prea¬sfânta Născătoare de Dumnezeu nu s-a sfiit să îl lo¬vească cu un ciocan în frunte pe bogatul lacom pen¬tru a-l convinge să îndrepte răul făcut.
Să ne gândim: cum ar fi ca fiecărui bogat lacom, fiecărui hoţ, fiecărui desfrânat să îi apară Maica Domnului, un sfânt sau un înger cu o unealtă de tortură în mână? Ar fi oare bine? Ar fi bine, pentru că de frica pedepsei mulţi păcătoşi ar renunţa la pă¬catele lor. Şi atunci, de ce nu se întâmplă aşa?
Pentru că Dumnezeul nostru este Dumnezeul iu¬bi¬rii. Credinţa creştină nu este doar o luptă împotriva pa¬timilor, este o luptă pentru dobândirea raiului, pen¬tru dobândirea împărăţiei cerurilor. Mântuirea în¬seam¬nă înainte de toate iubirea lui Dumnezeu, în¬seam¬¬nă viaţă în Dumnezeu, în dragostea şi lumina Sa.
Dacă la fiecare păcat al nostru am fi pedepsiţi pe loc de Dumnezeu, atunci nu am mai păcătui din cau¬za fricii. Toată viaţa noastră ar fi viaţa unor câini ce se feresc de pedeapsa stăpânului lor. Dar Dum¬nezeu vrea să Îl iubim şi să Îl slujim în deplină libertate.
Noi ne luptăm cu păcatele pentru a ne curăţa su¬fletele şi a dobândi dragostea. Lupta cu păcatul nu este un scop în sine: scopul ei este mântuirea. Şi nu ne putem mântui fără să avem dragoste.
Oamenii care iubesc păcatul nu vor să se gân¬deas¬că la faptul că poate vor ajunge în iad. Ei gân¬desc: „Dacă Dumnezeu este bun, poate ne va mân¬tui şi pe noi, aşa cum i-a mântuit şi pe alţii”.
Numai că Dumnezeu nu poate mântui cu forţa. Dacă Dumnezeu ne-ar putea mântui pe toţi, ar face-o. Dar nu ne poate arunca în rai aşa cum am arun¬ca noi o ceapă în sacul de cartofi.
Este adevărat că în unele situaţii, foarte rare de altfel, Maica Domnului, sfinţii sau îngerii se arată păcătoşilor pentru a le cere să îşi îndrepte vieţile. Dar, de cele mai multe ori, Dumnezeu trimite asu¬pra oamenilor boli sau necazuri pentru ca aceştia, simţindu-se neputincioşi şi dându-şi seama că au nevoie de ajutor dumnezeiesc, să Îi ceară ajutorul.
Sfântul Antonie de la Optina îi scria unei bol¬na¬ve: „Fii tare în Domnul! Suferinţa ta şi şubrezenia sănătăţii tale îmi mâhneşte adânc inima. Pentru po-runca iubirii şi a compătimirii, m-am rugat pen¬tru tine în fiecare zi şi am cerut Domnului Dumnezeu ca să-ţi dăruiască răbdare creştinească în boală şi uşurare. Dar, dacă boala ta a ţinut până astăzi, nu e pentru că Dumnezeu nu ar fi auzit rugăciunile adu¬se Lui, ci pentru că îi lasă pe unii fără vindecare, ca să-i folosească mai mult. Prin suferinţă trecătoare, omul păcătos nu numai că se izbăveşte de chinurile veşnice, pentru păcatele sale, ci i se dăruieşte şi mân¬tuirea şi este făcut moştenitor al împărăţiei ce¬reşti. Cu adânca Sa înţelepciune, Domnul Dum¬ne¬zeu rânduieşte toate din dragostea Sa pentru ome¬nire, dăruind tuturor ceea ce le este de folos. Nu este de datoria noastră să întrebăm de ce se întâmplă aşa şi nu altfel, ci să ne supunem, ascultători ca şi copiii, voinţei cele sfinte a Părintelui nostru Ce¬resc şi să spunem dintru adâncul sufletului: «Pă¬rin¬te Sfinte, facă-se voia Ta!». Ştiind aceasta, cel care priveşte la un om sănătos şi la un om care a suferit în¬delung, şi ia în seamă starea sufletească a unuia şi a celuilalt, îşi dă seama care dintre ei poate fi numit binecuvântat şi care blestemat: cel sănătos sau cel su¬ferind! De pildă, de câte ori în boala ta te-ai căit pentru păcatele tale în faţa lui Dumnezeu şi în faţa părintelui tău duhovnic şi ai primit împărtăşirea cu Sfintele Taine? În acest timp, omul sănătos rareori se gândeşte la păcatele sale: iar dacă se întâmplă să se pregătească de împărtăşanie, o dată în an, aceasta nu se datorează atât evlaviei cât snobismului, ca să poată spune şi el: «Şi eu m-am spovedit şi m-am împărtăşit».
Numai că spovedania lui este ca a unui biet ne¬rod, ca şi cum nimic nu i-ar împovăra sufletul. De câte ori în boala ta nu ai suspinat adânc, din suflet, către Dumnezeu, suspine pe care Domnul le-a vă¬zut şi le-a auzit? În schimb, cu cei sănătoşi nu se în¬tâmplă deloc aşa. Dacă oftează, o fac de regulă fiindcă n-au văzut pe careva de multă vreme sau pen¬tru că n-au mai primit de mult veşti despre cine ştie ce. În boala ta adesea ţi-ai udat faţa de lacrimi, dar oamenii sănătoşi folosesc zilnic săpun în loc de la¬crimi pentru a-şi spăla chipul, nefiind nici măcar o clipă vorba de su



Albumul selectat nu contine nici o poza.







Comentarii album • 0
Acest album nu are incă nici un comentariu.
Trimite mesaj Înapoi Nu poți trimite un mesaj fără conținut! Nu este permisă folosirea de cod HTML in mesaje. Mesajul nu a fost trimis din motive de securitate. Va rugam sa ne contactati prin email pe adresa office@sunphoto.ro Mesajul nu a fost trimis din motive de posibil spam. Va rugam sa ne contactati prin email pe adresa office@sunphoto.ro Mesajul nu a fost trimis din motive de posibil spam. Ati trimis prea multe mesaje in ultimul timp. A apărut o eroare în timpul trimiterii mesajului. Vă rog încercați din nou. Mesajul a fost trimis.